Păi, să le luăm pe rînd.
1) Unul dintre gîndurile care tot îmi dau tîrcoale este cam cîți români mai facem umbră pămîntului. Căci, după ultimele statistici, mai sîntem vreo 16-17 milioane în țară și vreo 5-6 prin vraiștea lumii, invidiata diasporă. Unii la furat și la cerșit, alții la muncă. Mînă de lucru ieftină pentru UE. Sau ,,Rezervele de muncă”, așa cum se numea odată o echipă de hochei din Siberia, cre venise în turneu la București și o spulberase pe Steaua, pe Patinoarul ,,Flamaropol”. Persoanele acelea tragice constituie armata proștilor, plătitorii de impozite, cărora nu le pasă de pielea lor și se duc la moarte fără să clipească. Dar dacă tragem cu urechea la ,,Nașul-TV”, bilanțul final n-ar fi posibil dacă i-am adăuga și pe ăilalți 4-5 milioane de morți, păstrați în hîrtiile BEC, și care, în eventualitatea unui balotaj, sînt aruncați de Hellvig și Coldea la totalul general în favoarea cui trebuie. Mai mulți ca pe vremea lui Ceaușescu, care cu oful ăsta a murit, săracul, că n-a mai apucat să ne vadă cum sărim de 30 de milioane, în condițiile de azi, cînd rata mortalității e peste cea a natalității.
Așa stînd lucrurile, atîția cîți mai sîntem deja, ne-am împărțit în 3 clase sociale: cei care, înțelegînd, înaintea multora, că România este locul unde, dacă nu furi, ești un mare bou, s-au îmbogățit în cîțiva ani cîți alții într-un secol; clasa de mijloc; și prostimea, naivii și lașii, cei cărora nu le-a reușit niciodată nimic.
Prin urmare, un rumân din prima clasă, unul gras și cu părul vopsit, pornit de jos și ținînd cu tot dinadinsul să-și oftice rudele și vecinii cu norocul lui, a pus-o pe nevastă-sa să ne invite de Paști la moșia lor amplasată undeva, pe partea dinspre răsărit a dealurilor subcarpatice. Și cum invitația cam aducea a invitație la Revelion, cînd fiecare contribuie cu mîncare sau cu băutură, nevastă-mea s-a pus pe fiert sarmale. Spre miezul nopții abia mai respira.
– Eu sînt gata, băga-mi-aș…
– E-n regulă. Mîine o luăm din loc.
Altă nevastă n-aș fi găsit, dar nici nu-mi trebuia.
Am ajuns la conac pe la chindie. Nu știam ce să admirăm mai întîi: căsoiul în stil de culă gorjenească, dar care a suferit mai multe violuri moderniste, curtea largă, acareturile și orătăniile, gazonul cosit la milimetru, florile și livada. Sau dealurile înverzite?
– Alea albe nu e oi?…
După ce-am depus în mîna gazdelor oala cu sarmale, vai, nu trebuie!, ne-am retras în camera noastră cît o cutie de pantofi – un pat peste altul, ca la armată, un cuier-pom și o chiuvetuță cît un ibric -, să despachetăm. Am revenit pe terasă, la un rachiuaș de pere, producția casei, taman cînd soseau ultimii invitați… Nu ne cunoșteam, așa că: plictis general. Ne-am retras iarăși în cameră.
– Nu ne culcăm?
– Nu mergem la Înviere?
N-a mai fost nici o Înviere, căci unul ras în cap și cu vocea subțire a început să înjure: ,,Și doar mi-ai promis, nenorocito, c-ai să fii cuminte!”. A doua zi, am coborît pe terasă, la o cafea și o țigară, respectînd principiul care ne învață că orice activitate trebuie începută cu o pauză.
– Mami, uite un pește roșu!
– Ăla e fluture, puișor…
Apoi, ne-am împărțit pe grupe și am început pregătirile pentru masa de Paști. S-au tras la sorți sarcinile. Nevastă-mea a nimerit la spălatul farfuriilor. Eu, la căratul roabelor cu gunoi. Cînd ne-am terminat treaba, în jurul mesei circulare din sufrageria cît Sala Polivalentă, nu mai era nici un loc liber. Ne-am trezit în curte, pe o latură a unui mese pătrate. Masa invitaților de rang inferior: o dactilografă, niște șoferi și body-guarzi, un soț cu soața lui, administratorii moșiei, eu și nevastă-mea. Se vorbea în șoaptă. Nu ne zîmbeam și nu ne priveam în ochi. Era cam înghesuială, dar florile unui zarzăr din apropiere ningeau peste noi, făcîndu-ne să ne visăm în Paradis. Iluzia a ținut pînă la sarmale, sarmalele nevesti-mii, cînd toți mesenii s-au pus pe savurat, rîgîind și clefăind ca niște dulăi înfometați. Tăceam, clefăiam și respiram greu pe nas.
Simțeam că înnebunesc. Deja îmi venise boala lui Calache pe unul din fața mea, cu o muie ca de caraliu care pretinde șpagă pentru a pune laba pe hoțul care ți-a ciordit portofelul. Își înfigea furculița într-o sarma, o aducea în fața nasului, mirosind-o extaziat, o arunca în hăul gurii și o mesteca cu ochii închiși. Bănuindu-l cu ceva carte și vrînd să fac pe deșteptul, am încercat să-l provoc la o discuție elevată: cine era mai tare, Colombo sau comisarul Maigret? Trezit parcă din somn, omul mi-a aruncat o privire buimacă și mi-a răspuns superior și succint: ,,Î-hî!”. Nevastă-mea m-a călcat pe picior.
La friptura de miel, atmosfera s-a mai destins întrucîtva. Un tip cu chelie și cu o coadă lungă la spate, à la Daniel Iordăchioaie, pe care îl crezusem șofer, se ridică și se apucă să taie friptura. Manevra cuțitul și furculița cu atîta dexteritate, încît am zis că nu poate fi decît măcelar sau vreun maestru bucătar.
– Fii atent ce vorbești, că ăsta e pizdar, mi-a șoptit nevasta.
Iar el, auzind-o, s-a uitat la mine și a încercat să mă lămurească:
– Fac chestia asta de cîteva ori pe zi și mulți mă invidiază. Dar nu știu că avem o muncă grea… fiindcă lucrăm mai mult în orb… Noroc că ne mai pică și cîte o cezariană.
Aurul de pe degete și lanțul de la gît îi trădau măiestria. Cu toate astea, cu greu m-am abținut să nu-i trag o sticlă-n cap, că tocmai el se oferise să taie friptura, cu aceleași mîini pe care le băga unde le băga. Precum nea Fane autopsierul, din romanul ,,Groapa”. Acarul Chirică nu știa ce înseamnă autopsier, dar cînd nea Fane i-a spus că umblă în mort cum ai căta într-un raft, pe bună dreptate, s-a mirat:
– Și cu care mîini mănînci?
– Cu astea, că altele n-am.
Lui Chirică nu i s-a aplecat, căci nea Fane îi dădea să bea trăscău cu măsura de-o litră, dar mie mi s-a putut, cu ăla, cum spunea biata mama cînd mă așezam la masă cu mîinile nespălate.
Asta era odată.
2) Acum, m-a ajuns blestemul lui Daniel Iordăchioaie, căci și eu lucrez în orb. Paseist și retrograd, ca orice domn de factură clasică și cu pretenții, detest elementele tehnice tot mai sofisticate din epoca noastră: computerul, tableta, telefonul. Inclusiv terminologia eminamente americănească. În primul rînd că nu-mi place trăncăneala, și al doilea că dacă vreau vreo informație, mă închid în bibliotecă. Cum am crescut fără aceste izmeneli diavolești, tot așa sper să prind și ultima cădere de cortină. Nu am avut niciodată vreun calculator, desigur, cu excepția abacului din copilărie. Nu vreau să am vreun calculator (ecouri tîrzii la celebra replică a lui Ștefan, bătrîn și bolnav, dintr-o cunoscută dramă a lui Delavrancea, cînd abia trăgea sabia din teacă, dar tot mai băga spaima în boierii Stroici și Spancioc: ,,Nu vreau să vrea să iasă!”).
De aceea, continui să bat voinicește la mașina de scris, bătrînul meu ,,Consul”, precum Dora Cherteș, frumoasa actriță de altădată, strălucitoare în ,,Mașina de scris”, piesă cu un singur personaj, de Jean Cocteau. Sau Jerry Lewis, interpret într-o melodie în care o mașină de scris era instrument muzical. Dar, din păcate, nu se mai găsesc pamblici mînjite cu tuș bleumarin sau negru. Așa că mă necăjesc cu paginile de indigou, și ele rare. Mai întîi, aleg o pagină A4 albă pe care să apară textul dactilografiat. Peste ea potrivesc indigoul și deasupra altă coală pe care cad literele mașinii și lasă vagi urme de text. Scriu în orb, adică nu văd ce iese decît la final, cînd scot foaia din mașină. De aceea fac multe greșeli și textele mele sînt pline de corecturi.
Dar, ca orice român atipic, mai am și alte ciudățenii. În tinerețe, nevastă-mea avea mașină. O Dacie roșie cu număr mic, de securist. Așa o cumpărase de la fostul proprietar, cu numărul ăla, să se dea mare. Normal că avea și permis. Eu nu aveam. De fapt, nu voiam să am permis, fiindcă nu-mi plăceau mașinile. Mie îmi plăceau locomotivele cu aburi, dar le-am prins spre sfîrșitul epocii lor, cînd nimeni nu-ți mai dădea permis de mecanic pe locomotive cu aburi. Poate doar în Marea Britanie, unde un tip deștept a închiriat vreo 20 de km de cale ferată pe o rută secundară, a cumpărat o locomotivă de-astea, a reparat-o și a deschis școala. A fost un succes enorm, că a trebuit să facă programări pe cîte un an înainte. Primul examen l-a dat cu poliția de față, normal, dar și cu televiziunea, fanfara și baloane colorate. A fost ca la balamuc, cu bere și cîrnați, că englezii n-au mititei. S-au executat mersul cu coșul și cu tenderul înainte, cuplări de vagoane, lopeți cu cărbuni, alimentrea cu apă, deschiderea valvelor pentru scăderea presiunii în cazan etc. Totuși, silit de nevastă-mea, am făcut și școala de șoferi de pe Strada Ilioara, dar am picat examenul din poligon și m-am cumințit. Și nu mi-a părut rău, căci la școala aceea am cunoscut-o pe Geta, o ingineră divorțată. Plecam de acasă zicînd că mă duc să mai rezolv cîteva chestionare, dar, de fapt, mă duceam la Geta, în Balta Albă.
– Ce faci, bă, nu mai termini școala aia?, m-a luat nevastă-mea în șuturi. Sau ai rămas repetent?
Așadar, mă mîndresc cu două fobii în răspăr cu aspirațiile societății, care, prin uzură excesivă, au devenit kitchuri și manele.
Nu pot să închei fără să amintesc și despre telefon, o altă mare tîmpenie. Cînd eram în cîmpul muncii, nevastă-mea îmi îndesa un telefon în buzunar, să fie acolo, zicea dumneaei. De fapt, se temea să nu fac vreun infarct pe stradă, și ea să nu știe. La plecarea spre casă, fix la orele 18, mă suna. Eu eram în tramvai. Unde ești? Vin acasă. Să pun masa? Pune-o. Acum, potrivit principiului că, dacă nu mai ești pe funcție, nu mai valorezi nimic, ești mort și te-am dat la gunoi, vorba lui Gigi Dinică în Stănică Rațiu, nu mă mai sună nimeni. Doar pe nevastă o mai sună copiii, nepoții, rudele și vecinii.
Totuși, să nu fiu crezut un irecuperabil pentru aceste vremuri, declar că mă folosesc de cîteva stickuri cu filme și muzică, mai ales lăutărească, Romica Puceanu, Fărîmiță, Siminică. De-abia aștept să primesc și filmul ,,Cel ales” sau ,,Escu”, o metateză de la ,,Secu”, cică o nebunie de film despre vremurile bășite din România de azi și interzis la noi, cu un Nicodim Ungureanu de-men-ți-al.