Încă de la debut, Otilia Cazimir (de fapt, Alexandra Gavrilescu) s-a impus ca o poetă a sensibilității feminine, delicatețe, grație și un umor subtil. Nu se știe precis cine i-a ales pseudonimul, Sadoveanu sau Ibrăileanu? Cert este că poetei nu-i prea plăcea. Exact ca în cazul prozatoarei Lucia Mantu, care se născuse o Nădejde, dar se întîlnise cu ,,nașii” la revista ,,Viața Românească”. De la început, critica a identificat în Otilia Cazimir (1894-1967) una dintre cele mai distinse poete pe care le-a descoperit și promovat prestigioasa revistă ieșeană. De-a lungul carierei, a pubicat mai multe volume de poezii – ,,Lumini și umbre”, ,,Fluturi de noapte”, ,,Cîntec de comoară”, ,,Licurici”. A excelat și în literatura pentru copii, ea fiind ,,mămica” ilustrului Cățeluș șchiop, frate bun cu Zdreanță. A continuat să scrie poezii și după 1944, cînd, se putea altfel?, a slăvit partidul unic, abia instalat la putere. În general, erau versuri modeste, care nu se comparau cu acelea scrise în perioada interbelică. Așa cum este cazul cu volumul ,,Partidului, de ziua lui”, astăzi, o raritate bibliofilă, care ilustrează compromisurile și decăderea morală a cuiva cînd este amenințat cu foamea. Cartea este remarcabilă și prin stîngăcii și umor involuntar, sau poate doar așa a vrut autoarea, cu o ironie subtilă.
După alte opinii, partea cea mai valoroasă a operei creată de Otilia Cazimir rămîne proza memorialistică, întinsă pe aproape 4 decenii. Fiind declarată ,,Muza Iașilor” și bucurîndu-se de faimă, ea a intrat în multe case, a cunoscut atîta lume și, firesc, a avut ce evoca. La această faimă o mare contribuție și-a adus-o prietenia cu George Topîrceanu, poetul atît de iubit de întreaga suflare ieșeană și nu numai. Cu toate acestea, mai toate antologiile din ultimele decenii s-au ferit să insiste prea mult asupra vieții și operei sale sau, în cel mai bun caz, au tratat-o cu parcimonie, ca pe un scriitor minor. Chiar și Marian Popa, atît de îngăduitor cu literatura feminină, i-a acordat doar o jumătate de coloană în monumentala sa antologie de literatură contemporană angajată, pusă în circulație în anul 2009.
A fost o vreme cînd poeta era nelipsită din manualele de școală primară și gimnazială.
Cine o vizita pe Otilia Cazimir în casa ei din Str. Bucșenescu 4 – undeva, pe lîngă Zlataustul copilăriei Teodorenilor -, rămînea mirat de mulțimea obiectelor care aparținuseră lui George Topîrceanu și așezate ici și colo. Era vorba de carnetul cărămiziu în care își notase peripețiile din timpul prizonieratului în Bulgaria (carnet aflat astăzi în custodia Muzeului Literaturii Române); multe acuarele și desene expuse în camera de lucru a poetei; ceasul deșteptător pe care Topîrceanu își arunca pălăria, ,,să oprească timpul”; sertarul scrinului burdușit cu fotografii și scrisori, și multe altele. Căci, în afară de poezie, pe Topîrceanu îl mai interesa pictura, fotografia, mecanica și vînătoarea. Mai rar un interior care să amintească atît de frapant de o personalitate culturală, așa cum se găseseau în locuința Otiliei Cazimir în 1961, cînd o vizitau prietenii. Poate doar casa bucureșteană a Profirei Sadoveanu, din Str. Delavrancea 47, cu
toate amintirile legate de gloriosul ei părinte, să-i mai fi ținut piept.
La acest tablou se cuvine să mai alăturăm și uriașul buchet de liliac pe care Otilia Cazimir îl depunea, an-de-an, în ziua de 7 mai, ziua înmormîntării lui Topîrceanu din 1937, la mormîntul său de la Cimitirul ,,Eternitatea”, din Iași. Atunci, se nimerise o vreme caldă și senină de primăvară, cînd veniseră mii de ieșeni să-l însoțească pe iubitul lor Top pe drumul cel fără de întoarcere. Totul amintea de înmormîntarea lui Mihail Kogălniceanu din iunie 1891, cînd, tot așa, veniseră puhoaie de oameni, dar dintr-o altă generație.
Gîndurile de mai jos, țîșnite din memoria afectivă a Otiliei Cazimir în septembrie 1955, conturează un portret atît de duios al lui Topîrceanu. Rar se întîmplă ca un scriitor să scrie atît de bine despre alt scriitor. Și de aceea toți biografii de mai tîrziu ai poetului au ținut cont de notațiile Otiliei Cazimir.
,,Izvoarele acestei biografii nu trebuiau căutate la Nămăiești, unde G.T. și-a petrecut doar cîțiva ani din copilăria lui și vacanțele de licean – ci la Iași, unde a venit de tînăr, unde s-a format ca scriitor și ca om și unde și-a trăit adevărata lui viață. Cît despre articolul lui Al. Epure, care nu l-a cunoscut de aproape pe G.T., a fost combătut la timp în «Însemnări ieșene» de Gr.T. Popa, de prof. N. Popa și chiar de mine, mult mai în măsură să-l cunoaștem pe autorul «Baladelor» decît profesorul de la Roman. Mi-aduc aminte că Al. Epure afirma, în acel articol sau în altul, că G.T. rătăcea pe străzile Iașului rău îmbrăcat, cu pantofii scîlciați… Iar G.T. era de o cochetărie aproape feminină, se îmbrăca la cel mai bun croitor din Iași (S. Cristian, care are acum magazin în București, pe Calea Victoriei, între Strada Popov și fosta Asigurare Românească) și se încălța la cel mai bun pantofar (erau vestiți pantofii lui cu toc înălțat, ca să-l arate mai impunător. Vezi caricatura lui Ion Sava)…
Îmi vorbiți de prietenii lui G.T. de la București. Dar, afară de Mihail Sadoveanu, el n-a avut și n-are la București decît un singur adevărat prieten – ceilalți fiind doar prieteni de literatură sau de vînătoare (Demostene Botez, Păstorel Teodoreanu. Îl exclud pe M. Sevastos, care s-a transformat, cu anii, într-un adevărat denigrator al omului G.T.). Acel unic prieten e Corneliu Mihalescu, șeful serviciului de traduceri al Bibliotecii Centrale a Universității (adresa Știrbei Vodă 32, Apart. 4, telefon 3.7904). La Iași a avut prieteni mulți și aleși (G. Ibrăileanu, doctorul Gr.T. Popa, profesorul Ștefan Procopiu, comandorul Argeșanu, prof. D. Bădărău și alții, unii morți, alții plecați) – și foarte, foarte multe prietene… Dar, în ce privește viața lui G.T. a fost de o discreție sălbatică, aproape bolnăvicioasă (vezi «veronico-mania» de care vorbește într-un articol din «Viața românească»). (…)
Cu puțin înainte de a intra în comă, G.T. mi-a vorbit cîteva ceasuri în șir, de cu seara și pînă la 2-3 de noapte. Își făcea testamentul, verbal – dar era prea slăbit ca să mai pot înțelege ce spunea. L-am ascultat cu mîna în biata lui mînă fierbinte și uscată. Deslușeam, din cînd în cînd: «să rupi tot, tot… , știi, ultima corectură… biata Titi (sora lui mai mică)… arde scrisorile, toate… ». Și, mereu: «Înțelegi»…
Nu înțelegeam. Dar cum aș fi putut să i-o spun? Se uita la mine cu ochii mari și speriați. Ar fi fost dezolant. Și la ce i-ar mai fi folosit? Îi răspundeam: «Da, fii liniștit…» Îmi mulțumea cu un suspin de ușurare. La urmă, după ce mi-a spus tot ce, desigur, de multă vreme, se pregătea să spună, a închis ochii, mi-a pus pe umăr brațul subțire ca de copil și a încheiat: «Și acum, du-mă!…».
(Cu cîteva zile înainte, îmi spusese: «Cînd o fi aproape, să mă duci acasă, la tine, într-un colț, acolo… Mama n-o să se supere… Să mor în casă de om, nu aici, străin…». În noaptea aceea nu l-am putut duce, iar a doua zi era prea tîrziu. Ultima lui dorință, nu i-am îndeplinit-o.
Cunoscînd felul de a fi al familiei lui (fratele lui era la Iași, pe cea mai mare dintre surori o chemasem eu, iar cealaltă sosise mai tîrziu), «am furat» manuscrisele și scrisorile (cu scrisorile a fost mai ușor, erau într-un cufăr din baie), le-am încuiat într-un geamantan și le-am dus la doamna Luiza Vrabie, soacra lui Demostene Botez, proprietara casei în care locuia G.T. Doamna Vrabie a închis geamantanul în casa de fier. Desigur că au mai rămas încă multe hîrtii și scrisori, care au alimentat curiozitatea deplasată a celor rămași. (Cine-i, să zicem, Livia? E frumoasă? Ce e bărba-su? Și nu i-a prins?…). Chiar cîteva caiete de-ale lui G.T. au dispărut de pe masa lui de scris, luate ca… amintire! Unul mi-a fost restituit anul trecut de sora lui mai mică, o scrisoare a unei prietene a fost găsită întîmplător, de nepoata lui, la Nămăiești, aruncată la gunoi… De altfel, după plecarea familiei, m-am dus și am scotocit în vraful de hîrtii aruncate în baie, și am descoperit acolo pagini scrise de mîna lui, pe care le-am adunat, le-am netezit și le-am păstrat… În felul acesta, furînd și scotocind gunoaiele!, cred că am salvat aproape tot ce mai era de seamă de pe urma lui G.T. Manuscrisele i le-am încredințat lui Mihail Sadoveanu, să le depună la Academie, iar geamantanul cu scrisori l-am dus la prietena mea Eliza Zirra (soția compozitorului). Și acolo, de față cu ea, am triat scrisorile: pe cele de dragoste le-am ars (arde scrisorile toate…), de era să se aprindă soba, iar corespondența cu scriitorii am depus-o tot la Academie (…).
Am la mine copia după actul de naștere al G.T. din 7 august, nr. 204 care i-a servit pentru înscrierea la universitate. Declarația e făcută de tatăl său, domiciliat în «Strada Cotroceni» (nu se specifică deloc că ar fi fost la Azilul «Elena Doamna») de meserie cofetar (nu cojocar). (Mă întreb: de unde o fi scos Călinescu informația că G.T. era ironizat de colegi pentru originea lui de plebeu?…) De altfel, Ion Topîrceanu a avut în viața lui o mulțime de meserii și e posibil ca, printre altele, să fi fost vreodată și cojocar. Era o fire neastîmpărată, și de la el a moștenit G.T. spiritul viu și umorul, pe care bătrînul le-a păstrat pînă la urmă.
În primele zile ale anului 1935 era grav bolnav. Am plecat din Iași împreună cu G.T., eu am rămas la București și el s-a dus înainte, rămînînd să mă cheme în cazul cînd s-ar întîmpla o nenorocire. Stăteam la rudele lui (Bătuleanu, șef de depozit, locuințele CFR din Calea Griviței) și așpteptam. Peste două zile, se întoarse vesel. Îl găsise pe bătrîn foarte slăbit și se dusese cu sora lui la Cîmpulung să-i cumpere medicamente și bunătăți. La întoarcere, îl găsește ferchezuit, îmbrăcat și așezat în capul mesei. «Da’ ce, eram nebun să mor tocmai acum, cînd ai venit tu? Că moartea vine mai des decît tine!». A mai trăit pînă în 1938, un an după moartea lui G.T., fără să i se fi spus adevărul. Ion Topîrceanu era originar din Topîrcea Sibiului, nu din Ocna. E drept că Ocna Sibiului e plină de Topîrceni, toți din Topîrcea. La sfîrșitul lui 1936, după ce ne-am întors de la Agapia, a început suferința. În februarie 1937 am plecat cu el la Viena: nu se putea resemna să moară. Era neverosimil de tînăr pentru vîrsta lui… Ne-am întors în țară, el convins că nu are decît o ciroză a ficatului, eu cunoscînd adevărul în toată grozăvia lui, la 31 martie. Peste o lună și 7 zile s-a stins.
Era și fotograf-amator. Am cîteva cutii cu clișee. Mereu își cumpăra aparate, și Kodak-uri, și cu burduf, pe care le demonta ca să le dreagă, și le strica definitiv. Așa își dregea și ceasurile, și mașina de scris… Îl găseam uneori la masa plină de rotițe, șuruburi, pile, șurubelnițe, menghine – zburlit, obosit, dar triumfător: descoperise cusurul mașinăriei! Stătea mult în laboratorul de Fizică al profesorului Ștefan Procopiu. Proiectul lui de «cinematograf în relief», bazat pe principiul stereoscopului, dar nerealizat din lipsă de mijloace tehnice, a fost «descoperit», cîțiva ani mai tîrziu, de un inginer italian. Îl pasionau, de asemeni, problemele de psihologie, de filozofie, de entomologie, mai mult chiar decît cele de literatură. Mapa neagră de la Academie conține un material uriaș, din nefericire haotic, pentru studiul lui în franțuzește despre umor, replica la «Le rire et les rieurs» al lui Bergson. Acestea erau jucăriile lui.
Era vînător pasionat (dar nu punea gura pe vînat!), trăgător, cum am zice azi, emerit. La Iași, socotit ca al doilea după profesorul de franceză Consantin Botez. Făcea și eschibiții: îmi așeza un măr pe cap, și, Wilhelm Tell modern, mi-l lua cu cartușul pușculiței lui, Flaubert, de 6 mm. Am cîteva ținte-record. Sau, țineam pe dungă o carte de vizită în mîna îninsă și mi-o tăia în două cu glonțul. Soră-mea țipa, făcea gălăgie, dar mie nu-mi era frică. Aveam încredere în el…
O, dar să vadă G.T. ce să scrie: «Cînta după ureche din mandolină și din fluier», el, care avea oroare de instrumentul muzical al bărbierilor! În 25 de ani nu l-am auzit niciodată cîntînd din mandolină, iar din fluier cînta, la mînăstire, ca ciobanii, cu ciobanii prin poieni. Dar dacă trebuia să se vorbească de așa ceva, apoi G.T. cînta și din drîmbă, ba chiar avea o colecție întreagă de drîmbe, și din pieptene cu foiță, și din frunză… Cînta însă foarte frumos din gură, cu o voce mică, dar caldă și mlădioasă, de tenor. Luîndu-se la întrecere cu «Herr Profesor», canarul Harz, care a trăit mai mult decît el…
Otilia Cazimir, Iași, 25 septembrie 1955”.
PAUL SUDITU