Cap. I (în Mongolia):
,,Mongolia, pămînt românesc”
În anul 2009, tînăra scriitoare brașoveancă Raluca Feher, o rockeriță a stilului sprințar și relaxant, urcă într-un avion ,,Air China” și, după 12 ore de zbor, aterizează la Ulan-Bator. În țara ei de baștină, în care hoții și proștii au pus mîna pe putere, simte că nu mai are aer. De aceea încuie ușa casei cu 5 lacăte și se lasă aspirată de mirajul depărtărilor, poate o fi mai bine pe acolo. Unde aude, vede și nu înțelege de ce la alții e bunăstare, și la noi, mizerie. Sau, după caz, dă din mînă a lehamite. Dar, mai ales, face comparații. Cu dezastrul lăsat acasă, în patria-mumă. Și, spre deosebire de mulți alții, nediplomată, căci are copii în întreținere, pune mîna pe creion și comentează realitățile din alte țări. Acum, numita Raluca Feher e tînără, dar, mai tîrziu, o să-i cauzeze la dosar… Haideți să-i mai răsfoim o dată ultima carte și să vedem ce anume a necăjit-o.
● ,,În Mongolia, cămila face parte din familie și apare în poze, alături de copii, părinți și bunici. E o adevărată fabrică de brînzeturi și săpun, iaurt, țesături, confecții și covoare. Lipsa apei face ca splălatul să fie opțional și jegul să domine peste tot. În atare situație, microbi cît cuprinde. Uneori, gerul îi pune la respect”. ● ,,Locuitorii trag pe nas «snuff», un drog local, un fel de tutun făcut din praf, care produce o furtună în creier, urmată de o stare de moleșeală plăcută”. ● ,,Dacă e să ajungeți acolo, nu uitați că în Deșertul Gobi nu există poliție rutieră, șosele și nici semne de circulație. Cum arată Ulan-Bator, capitala țării? La Ulan-Bator, în centru, e un amestec de blocuri de 3-4 etaje, din vremea rușilor, și zgîrie-nori. La periferie, unde începe cîmpia, puzderie de iurte zdrențăroase. Modernitate și tradiție. Sedentarism și migraționism”. ● Totuși, de ce Mongolia este ,,pămînt românesc”? Pentru că, deși au fața lată și ochii tăiați, politicienii locali seamănă cu ai noștri. În orașul Dalanzagdan s-au descoperit zăcăminte uriașe de cupru, argint, aur, molibden. Ura! Ura! Dar s-au băgat canadienii cu tehnologia lor: vă dăm 60% din profit. Și, în cîrdășie cu nemernicii de politicieni, la fel de analfabeți, au falsificat contractele, punînd laba pe toată comoara aceea. În atare situație, ,,molima corupției s-a întins și în această țară sărăcită și needucată, fără o pătură de mijloc, dar cu uriașe resurse naturale și învecinată cu trei civilizații: Rusia, China și Coreea de Sud. Care oferă nesperate locuri de muncă pentru mongoli, plecați într-un exod al supraviețuirii”. ● Iată o capodoperă culinară din vremea dacilor, despre care rafinatul Păstorel nu auzise: sarma de dovleac, carne de porc, ceapă, sare și piper, fiartă în dovleac. Așa cum în unele părți din Transilvania ciorba de fasole se mănîncă dintr-o pîine mare, abia scoasă din țest. ,,Dar și mongolii au sarmaua lor: carne tocată, ceapă fidea și ceva prafuri, un fel de ghiulea turtită, puțind a tabără de la Năvodari, din 1985”. ● ,,Un mongol bogat se consideră acela care are minumum 300 de cămile pe care le mută de colo colo, de patru ori pe an, în căutare de apă și iarbă”.
Să încheiem evocarea Mongoliei din zilele noastre cu o istorioară: ,,Acum niște ani, o delegație militară a Coreei de Nord a vizitat Muzeul Național al Mongoliei de la Ulan-Bator. La final, semnînd în cartea de onoare, delegația a constatat că Mongolia întreține relații diplomatice cu Coreea de Sud, hai, frate, că nu se poate! Pentru chestia asta, coreenii lui Kim Ir Sen au rupt relațiile diplomatice cu mongolii”.
(Raluca Feher – ,,Splendidul loc al fericirii sau Cum a găsit Feher Mongolia, Coreea de Sud și Japonia”, 2016, pag. 9-163)
Cap. II (în România):
Glosînd pe marginea politicii
Scriitorul Ion Dezideriu Sîrbu (1919-1989) începuse cum nu se poate mai bine drumul în viață. Mai întîi, se naște ca fiu de mineri din Petrila. Apoi, în 1940, cînd mai toată intelectualitatea română era cuprinsă de acest fenomen, se înscrie la legionari. Foarte bine, era opinia lui. Dar, se trezește repede și devine comunist în ilegalitate. Iată-l și student în Filozofie la Cluj, unde îi are profesori pe Lucian Blaga, D.D. Roșca și Liviu Rusu. Rezumînd această perioadă, putem spune că I.D. Sîrbu s-a bucurat de cea mai sănătoasă origine socială și implicit de un dosar-beton. Cu toate acestea, viitorul îi va hotărî un destin tragic. Fiindcă pornirea lui de contestatar al regimurilor totalitare avea să-i facă mult rău. În 1942 pleacă voluntar pe front. Este declarat mort la Stalingrad și i se fac funeralii la Sibiu. Dar, în realitate, căzuse prizonier la ruși. În 1945 demisionează din partidul comuniștilor, într-o vreme cînd alții se călcau pe bombeuri să intre. Este dat afară din învățămînt. Se învîrte de 7 ani pentru ,,omisiune de denunț” și trece pe la Jilava, Gherla și Aiud. Din profesor universitar la Cluj, vagonetar la Petrila. În 1981-1982 regimul îi dă voie să plece cu o bursă în Europa de Vest, în nădejdea că va rămîne acolo. Dar el, nu și nu: ,,vrea acasă, fiindcă acolo avea treabă multă”. Aceasta este, pe scurt, biografia unui moralist scîrbit de viață. Politica, așa cum s-a făcut și se face la noi, de peste trei sferturi de veac, i-a provocat acestui rafinat intelectual mai multe reflecții.
Ce este politica? ● ,,În momentul cînd intră în pîine, la putere și la cîrma statului, își elimină toți adversarii (reali, potențiali sau imaginari). Așa cum făceau gangsterii din Chicago. Apoi reformează toate instituțiile după chipul și asemănarea sa și cu ajutorul presei angajate, și a învățămîntului. Vine vremea cînd ajunge să se convingă că e genială, infailibilă, unică și ireversibilă. După ce se transformă în dictatură, politica ajunge să lupte împotriva propriului popor pe care s-a înstăpînit. Împotriva reacționarilor, a evreilor, a cărturarilor, a social-democraților, a pacifiștilor. Politica își atinge forma supremă de existență cu o zi înainte de a se prăbuși regimul ei. Dictatorii nu mor uciși de bombe și de pistol, mor striviți de propria putere politică”. ● ,,La noi, procesul de învățămînt urmărea să-i învețe pe copii să vorbească, să citească și să scrie. În zilele noastre și cu prețuri uriașe, îi învață cum să nu vorbească, cum să nu scrie și cum să nu citească. La profesorașii mărunți sînt repartizați 50 de inspectori și de îndrumători”.
● ,,Israelul e un paradox. Ca țară, a pierit de mai multe ori, ca popor, niciodată. Un popor, care caută să reînvie țara pierdută și pierită, este unic”. ● ,,Fiind o insulă latină într-o baltă slavonă, pe români îi doare în cot de viitor. Știu doar că mîine este un azi cîrpit și ciopîrțit”. ● ,,Ne trebuie un om de tip nou, zice activistul de partid. Și deștept, și harnic, și foarte priceput. Dar ăla e chiar Dumnezeu, idiotule! Dumnezeu în trei persoane”.
● ,,Numai un miracol ne mai salvează din această comă hipnotică, fie o uriașă catastrofă naturală, fie o uriașă invenție, fie un accident nuclear (un Cernobîl sau o Fukushimă incredibile). Dumnezeu ar trebui să ne vină în ajutor. A sosit vremea. Trebuie să ne hotărîm: Spiritul sau Materia? Sacrul sau Profanul? Pacea sau Revoluția?” ● ,,Unde ești, sfîntă muncitorime? Unde sînt steagurile tale, pumnii tăi, sfînta dorință de libertate și dreptate?” ● ,,Odată, la o ședință de partid, cineva a propus ca Isus să fie primit în PCR. Evreu a fost? A fost. Revoluționar a fost? A fost. Agitator de succes, cu priză la masse? Fost. Pentru aceste merite și multe altele, ar trebui numit protocomunist. Dar publicul din sală l-a crezut pe ăla sifilitic și a chemat Salvarea… Și a venit Securitatea”. ● ,,Avem o generație de tineri castrați de cuvînt, îndoială, interes. Nimic nu-i pasionează, nimic nu-i excită, trăiesc ca muștele. După ce termină facultatea, nu mai citesc nimic, uită să și vorbească inteligent. Încet-încet, au devenit o mulțime vidă, termen împrumutat din matematică, dar care poate deveni un blestem profetic, de apocalips”. ● ,,Avem atîtea arme ca să ne distrugem de un milion de ori viața pe pămînt. Dar încă n-am inventat (descoperit) formula vieții”. ● ,,Limba Română, care este energie egală cu gravitatea, electricitatea, care este o entitate egală cu atomul și cu celula organică, s-a îmbolnăvit și e pe moarte. S-a săturat de oameni și de lume”.
(I.D. Sîrbu – ,,Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, vol. 1 [1991], vol. 2 [1993])
Cap. III (în Japonia): ,,În mod cert, japonezii se trag din extratereștri japonezi. Noi, din extratereștri români”
Potrivit statisticilor, în comparație cu asiaticii și americanii, europenii nu prea se omoară să viziteze Japonia. Cînd totuși o fac, se fotografiază și se filmează, cumpără suveniruri, leagă prietenii de vacanță și se grăbesc să vină acasă. Cauzele acestei situații nefirești ar fi mai multe: miile de km pînă acolo, cutremurele zilnice, dar mai ales cumplitul saké, care, după un somn agitat de 12 ore, te aduce în situația să te trezești cu creierul harcea-parcea și biruit de gînduri sinucigașe. Dacă te mai țin picioarele și mai ai ceva leușteni prin buzunare, te urci în primul Shinkansen, trenul lor care aleargă cu 300 la oră, și te repezi pînă pe Vulcanul Fuji. Acolo ai toate condițiile să te arunci în gol, căci nu degeaba acest munte ocupă locul 2 în lume, după Golden Gate din California, în privința sinuciderilor. Și fiindcă numai noi, românii, avem 7 vieți în pieptul de aramă, există o excepție de la această regulă: tînăra scriitoare Raluca Feher. În anul 2007, ea a vizitat, pentru prima oară, Japonia. Nu știm cît a stat acolo și în ce stare sufletească s-a întors acasă, dar bine nu i-a fost, căci a notat laconic într-un carnețel ,,Japonia 1”, și atît, nici o carte, nici nimic. Fiindcă cine vizitează această țară și vede ce progrese uriașe au făcut locuitorii ei, numai prin muncă, solidaritate și respect, după bombele de la Hiroshima și Nagasaki, din august 1945, cu greu își mai vine în fire. Dar în 2015, și-a luat inima în dinți și a trecut iarăși pe acolo. Ia să vedem cu ce consecințe și impresii a rămas după această ,,Japonie 2”.
● ,,La 3 ani după bomba de la Hiroshima, japonezii i-au ridicat o statuie în bronz lui Hachiko, cîinele care și-a așteptat, pînă a murit și el de cancer, stăpînul. Model de fidelitate canină pe care ar trebui să-l urmeze și oamenii. Ia uite de ce le ardea japonezilor, după ce americanii îi făcuseră praf cu «Little Boy»! Niște cretini, ar zice Gheorghe și Ion ciocnind o bere cu gust puternic și amărui. Mai mult, după lungi cercetări au reușit să reconstituie vocea-lătratul cîinelui. Mai dă-i în mă-sa! Și aduci, fă, odată ciorba aia?!” ● ,,Fukushima, 2011, explozia reactorului. Statul insistă ca toată Japonia să cumpere fructe și legume din Fukushima în semn de solidaritate cu fermierii locali. Ce dacă asta înseamnă infestarea Japoniei cu radiații radioactive, seppuku lent, la scară națională?” ● ,,Minunea prin care în 1912 Parlamentul japonez și împăratul Meji + consoarta Shoken au demarat dezvoltarea economică și militară a țării: VO-LUN-TA-RI-AT. La noi, hoți și leneși, chestia asta nu va prinde niciodată”. ● ,,Pastel japonez: Pe lîngă noi trece un nene plimbîndu-și în lesă o țestoasă mare cît o măsuță de cafea”. ● ,,Aeroportul Narita. Dacă ar trebui să ling pe jos, aș muri de foame. O curățenie neverosimilă, de planșă de arhitectură. Boscheții sînt tăiați corect, șoseaua nu are nici o găurică”. ● ,,În Japonia am întîlnit hitleriști niponi, ascunși undeva în munți, și daci japonezi, care nu-s deloc ca ăia de acasă, puturoși și delăsători, mincinoși și escroci”.
(Raluca Feher – ,,Splendidul loc al fericirii…”, cap. ,,Japonia”, pag. 283-436)
PAUL SUDITU