Mai rar o carte care să placă încă de la primele pagini, așa cum este romanul ,,Medgidia, orașul de apoi”, apărut în anul 2012 la ,,Polirom”, sub semnătura lui Cristian Teodorescu, încercat condeier de la Revista ,,Cațavencu”. Structural, volumașul de format mijlociu, cam cît o palmă de țăran și grosimea de un deșt, este o culegere de proze scurtissime, consacrate orășelului Medgidia în care s-a născut scriitorul, în anul 1954. Populată cu români, greci, turci și tătari, armeni și evrei, țigani și bulgari, urbea pare mai degrabă un carnaval de caractere, un bestiar sau chiar un Turn Babel. Paradisul în care ar vrea să se întoarcă odată și-odată.
Ne aflăm în perioada agitată a anilor 1935-1945, cînd, ca mai toate tîrgurile sărace de provincie, care populează literatura noastră, mica localitate Medgidia este însuflețită de pasiuni omenești și lupte politice. Tabloul, conturat cu tușe sigure de Cristian Teodorescu, este o monografie a unei așezări mărunte de la marginea Bărăganului și Dunăre, unde nu se întîmplă nimic, dacă n-am lua în seamă inerentele evenimene politice, cu ascensiunea și declinul mișcării legionare, intrigile dintre liberali și țărăniști, războiul, urmat de ocupația sovietică și apariția comuniștilor, succesiunea generațiilor. Furați de stilul ironico-duios, nu băgăm de seamă că, după cîteva pagini, povestioarele curg înspre roman, un roman din piese detașabile, care se citește și de-andoaselea, transformîndu-se în capitole. Și, rînd-pe-rînd, facem cunoștință cu personaje memorabile, adevărate caractere cu pretenții. Stelian este fanaticul conducător al legionarilor din oraș. Urmat de primarul Mitică și de judecător; doctorița Lea, o evreică celibatară; Pomenea polițistul; maiorul Scipion, curajosul comandant de regiment; imamul Hassan; Sarkis cafegiul; măcelarul Petre care-și taie degetele, numai să nu meargă pe front; profesorul Tache, prizonier la ruși și pușcăriaș la români; chelnerul Ionică și bucătăreasa Florica, mare curviștină. Eroii acestor amintiri s-au născut doar din menționarea ocupației lor sau a vreunei întîmplări rămase în memoria vecinilor. Dar, personajele centrale ale cărții sînt cîrciumarul Ștefan Teodorescu și consoarta Virginica, bunicii scriitorului, cărora le este dedicată lucrarea.
De cîte ori aud pronunțîndu-se cuvîntul Medgidia, îmi aduc aminte de o întîmplare din copilărie. Niculae Rotaru, bunicul meu dinspre mamă, avea un frate, nea Mitică, plugar din Dîmbovița. Și, la rîndul lui, nea Mitică avea un fiu, Mărin, care făcea armata la Cogealac, în Dobrogea. Și, într-o dimineață, și-a luat muierea și pe-o fetișcană, viitoarea noră, să-i facă o vizită lui Mărin, la unitate. Cu greu s-au pus în rata plină-ochi și, într-o oră, erau la Găești, de unde au luat trenul spre București. Au tras la nea Niculae, unde au dormit duși pînă a doua zi, că erau sculați de cu noapte, și au călătorit numai de-mpicerili. În ziua ailantă, alde tataia au scăpat de ei, că i-au pus în trenul de Constanța.
– Mergem pîn’ la Micidia, i s-au mărturisit ei lui nea Nicolae. Acoló, ne dăm jos și luăm alt tren, spre Cogealac.
– Și știți unde să vă dați jos?
– Păi, întrebăm conductorul sau ne luăm după alți oameni, că merg atîția la unitate.
Peste un an, bunicii mei s-au pomenit iarăși cu nea Mitică. De data asta era numai el cu muierea.
– Ce e cu Bălașa, ați rupt logodna?
– N-am rupt-o, dar nu ne-am înțeles la bani. Prima oară, i-a plătit ta-su drumul, dar acum n-a mai vrut. Cică să-l plătim noi, dacă tot stă la noi în casă, să-l aștepte pe Mărin.
– Păi, așa ar fi normal…
– Nu e, că Bălașa, după ce că nu e luată cu Mărin, nu mănîncă de la noi?
– Dar, nu muncește pentru voi?…
Medgidia, cuvînt turcesc, devenit, prin etimologie populară, Micidia…
După cum ne informează cu duioșie Cristian Teodorescu, la început, Ștefan Teodorescu, bunicul, ținuse o brutărie în comuna Slobozia. Dar, plictisindu-se de brutărie, se apucase să facă poze prin bîlciuri. Însă, adevăratul motiv era altul: fiind cam negru la obraz, oamenii îl bănuiau că ar fi țigan, fiindcă era știut că, înainte, la țară, fierarii, brutarii și lăutarii erau țigani. Dacă n-aveau pămînt, trebuiau să trăiască și ei din ceva, nu? Ca urmare, Fănică și-a vîndut brutăria și cu ce bani mai adunase cu fotografiile sale, a cîștigat licitația cîrciumii din gara Medgidia.
La rîndul ei, Virginica, viitoarea nevastă a lui Fănică, era o fată sărmană din Insula Ada Kaleh. Avea 18 ani cînd s-a măritat cu Fănică. Dibuiți prin cîrciumile Constanței, chelnerul Ionică și bucătăreasa Florica, o bețivană și o tută ceva de speriat, sînt angajați în cîrciuma lui Fane. Încep să se ivească din ceață personalitățile orașului.
● Profesorul Raul Barbălată, un om de cultură, care îl cunoștea pe Nicolae Iorga și scria în revistele lui Nichifor Crainic și Eugen Lovinescu. Din păcate, toate proiectele lui Raul, în direcția luminării masselor, se frîng odată cu moartea sa într-un accident de automobil.
● Apoi, domnul Stelian, căpetenia legionarilor din oraș și prieten cu Zelea-Codreanu.
● Fănică Teodorescu închiriază de la doamna Scipione, o distinsă văduvă, o casă impunătoare, în care să locuiască cu familia și cu angajații restaurantului. Cînd avea chef să-l vadă, madam Scipione îi trimitea vorbă că-l așteaptă la București să negocieze noile condiții ale contractului de închiriere.
– Du-te, Fănică, îi zicea Virginica, du-te și vezi ce mai vrea nebuna!
● Simpatică este și figura lui Portofel, zis și Mînă-Ușoară, un hoț de prin trenuri, dar care, cum se prezenta, ziceai că este un domn de cea mai strălucită distincție. Pălărie și costum elegant, pantofi cu ghetre cenușii, mănuși de piele fină și baston negru. Călătorea numai cu trenul și numai la clasa I, de unde tot dispăreau portofele și ceasuri scumpe. Poliția începuse să-l ia la ochi. N-avea bagaje. O dată pe săptămînă, cobora în gara Medgidia, și patronul Fănică îi pregătea, cu mîna lui, o masă de lux. Trăgea la Hotelul ,,Traian” de lîngă gară. Odată, cînd la masa lui au venit doi agenți, să-l aresteze, s-a ridicat demn în picioare și a cerut permisiunea să achite, mai întîi, nota și abia după aceea să plece cu ei. Dar, cînd i-a întins banii lui Ionică, nevăzut de nimeni, i-a strecurat în buzunar și ceasul pe care tocmai îl furase în tren.
● E vremea să facem cunoștință și cu dom’ Marcel și soția Marguerita, bijutieri evrei bine văzuți în oraș. De frica legionarilor, se hotărăsc să plece din oraș pentru a se stabili în Constanța împreună cu cei 3 copii ai lor – Judith, Benjamin și Rachelle.
● De ținut minte și că domnu’ Chelu deschide un bordel într-o baracă părăsită de la marginea orașului. Mai tîrziu, cu bunăvoința polițistului Pomenea, fetele își schimba domiciliul în Hotelul ,,Traian”.
● Apa era o problemă în Medgidia, din cauză că rîul, care trecea prin centrul orașului, avea apa sălcie și plină de microbi care ar fi putut îmbolnăvi cetățenii de malarie. În atare situație, negustorii aduceau apa în cisterne de la Fetești. Legionarul Stelian, care avea sifonărie și ghețărie, făcuse contract cu CFR și distribuia apa în oraș. Se umpluse de bani. Fănică angajase niște copii pe care îi punea să vîndă covrigi calzi, cafele și dulceață, dimineața, cînd treceau trenurile spre Constanța.
● Alți evrei: Haikis, angrosistul de grîne, și doctorița Lea, despre care vom vorbi mai la vale.
● Facem cunoștință și cu profesorul aromân Caraeni, altă căpetenie a legionarilor din localitate. Fiindcă Stelian îi jefuise pe evreii din oraș, Caraeni îi pusese pe niște camarazi să-l biciuiască. Mai tîrziu, Caraeni va fi ucis de băieții de prăvălie ai lui Stelian.
Romanul conține 100 de povestiri flatante, care pot fi luate și ca niște capitole dintr-un roman. Dar și ca scene dintr-un posibil scenariu de film consacrat unei localități de la marginea țării, într-o vreme tulbure, cum e serialul ,,Las Fierbinți”, dar la o scară net superioară.
● Scandal în Medgidia. Judecătorul strînge probe, să-l înfunde pe banditul Stelian. Dar, cineva îi și omoară cîinii. Mardare, blănarul, cam slab de minte, sare în ajutorul judecătorului: ,,Azi belim cîinii, iar mîine îi belim pe proprietarii lor!”. Din senin, ia foc și prăvălia blănarului. Care crede că l-a nenorocit Fănel cu cîrciuma lui și îl ia la pumni: ,,Ai venit să te bucuri? Te omor cu mîinile mele!”. În plus, sînt sparte și geamurile cîrciumii. Fănică își cumpără pistol și stabilește patrule care să umble noaptea prin gară. Și judecătorul își cumpără pistol. Dar, tot degeaba: geamurile sar iarăși în țăndări. Fănică scoate aparatul de fotografiat la vedere, poate îl dibuie pe asasin. Incidentul se stinge după ce Pomenea anunță că băieții de prăvălie ai lui Stelică, niște legionari nenorociți, au fost prinși cu sticle de gaz în mînă.
● Legionarii își făceau de cap în oraș. Maiorul Scipion îl amenință pe Stelian că, fiind bătrîn, doar îl va bate cu biciul, nu îl va împușca.
● Rebeliunea legionarilor, ianuarie 1941. Și în Medgidia se produce o răzmeriță, înăbușită de maiorul Scipion. Stelică și legionarii săi sînt arestați și închiși în regiment. Este arestat și poștașul Claudiu care omorîse cîinii judecătorului. Tot el îl omorîse și pe legionarul Caraeni.
● Maiorul Scipion, personaj real sau doar o ficțiune, era o figură importantă în Medgidia. Îi plăceau duelurile. Ratase două avansări din cauza lor. Venise în Medgidia în 1937. Era un ofițer neobosit, care făcea instrucție alături de ostașii săi și aștepta liniștit să înceapă războiul, fiindcă știa că va fi război.
● Potcovarul Bazil Chirițoiu, ,,Furnisorul Casei Regale, caiele și potcoave”. Toată ofițerimea din Medgidia își potcovea caii la el. Chiar și calul călărit de MS Regele era potcovit cu potcoavele de la el. Așa scria și pe cărțile sale de vizită, comandate la Constanța: ,,Bazil Chirițoiu, furnisorul Casei Regale”.
● Altă figură din albumul lui Cristian Teodorescu este Costică Pierdutu, zis Observatorul Astronomic. Specialist în calcule mentale. Era în stare să calculeze cîți pași ar face coana Virginica din cîrciuma ei și pînă la Lună. Nu se știa de unde venea, căci cobora ori din trenul de București, ori din cel de Constanța. Deși era cam jerpelit, domnu’ Fănică îl respecta.
● Într-o bună zi, maiorul Scipion (care era doar parțial omonim cu doamna Scipione) se trezește cu inspecția unui general de la București. Era tocmai la instrucție cu trupa pe dealul dinspre Tortomanu. Parcă intraseră dracii în maiorul Scipion. Alerga de colo-colo, dădea ordine și nu obosise neam. Și calul său alerga, nechezînd nedumerit. Generalul venise să-l anunțe că regimentul său va pleca pe front, dar fără dînsul, care rămînea în Medgidia, să instruiască rezerviștii. În această situație maiorul Scipion își dă demisia din armată. Dar pleacă și el pe front ca ajutor al colonelului Nițulescu, care îi luase locul. Peste un timp, din tot regimentul, se întorc acasă doar 23 de ostași și cu el 24. Fostul maior Scipion se mută acasă la doctorița Lea, care îi vindecase degerăturile de la picioare.
PAUL SUDITU
